Acesta este doar un proiect

Cerinte legate de examenul pe care trebuie sa il dau in cadrul Universitatii Babes Bolyai – ma constrang a ma delecta cu subiecte de acest gen.

Titlul eseului

Prezentare eseu argumentativ pe tema religiei

R.I.S.E.

Traian Vinași

Prezentarea conceptului de RELIGIE: după opinia unora acest cuvânt provine din latina religare, „a ține bine uniți”; după alții, dintr-un ipotetic verb latin religere: „a presta des atenție la ceva”.

Câteva dintre argumentele care justifică importanța acestei teme în Științele Politice sunt legate, pe de o parte, de puterea pe care o au asupra maselor populare, pe de altă parte, prin evantaiul fenomenologic pe care îl degajă în societate. Există mai multe aspecte ale fenomenului religios; există mai multe materii care tratează această manifestare umană. Dreptul ecleziastic, filosofia, sociologia, psihologia, economia, arta și nu în ultimul rând finanța împreună cu științele politice, asta doar pentru a aminti câteva dintre cele mai evidente ale lumii de astăzi. Pentru de exemplu, sociologia tratează religia ca un fapt social reconducibil la o explicație sau interpretare de termeni ale altor fapte sociale. Nici psihologia, nici sociologia nu pot spune nimic despre adevărurile credințelor religioase. Din punctul lor de vedere, religia trebuie să fie considerată un fapt pământesc(chiar dacă are ca subiect entități ultra pământești). De ce? Pentru că problema adevărurilor credințelor religioase nu poate fi înfruntată cu instrumentele de cercetare științifică.

Datorită acestui complex sistem social occidental în care trăim, religia a devenit un capitol relevant pentru factorii de decizie (guverne), întrucât, așa cum se dovedește în viața de zi-cu-zi, acolo unde e posibilă îndoctrinarea maselor populare, se pot obține succese politice imediate, cu eforturi practic egale cu zero.

Din punctul de vedere al cetățeanului de rând, această practică religioasă are relevanță prin faptul că se reflectă în toate acțiunile sale.

În opera „Curs de Filosofie pozitivă”(1830 – 1842) a lui A. Comte sunt indicate trei stadi ale dezvoltării societății umane, care progresează de la un stadiu teologic către unul metafizic, pentru a ajunge în final la stadiu pozitiv, specific epocii moderne.

În lucrarea de față mă voi referi la studiul religiei în contextul practicii occidentale; motivul este că, în Occident câmpul cunoștinței a fost împărțit în compartimente izolate: știința, religia, filozofia. Ceea ce e foarte lipsit de sens; la fel cum ne-am imagina că un râu plin de apă ar fi divizat în sectoare care nu comunică între ele, fiecare cu o apă a lui, diferită de celelalte. Acest lucru nu era intenția evangheliilor: fondatorul creștinismului era un profet – medic, care cerea obligatoriu discipolilor săi capacități terapeutice:

cei care cred în mine, vor pune mâinile peste bolnavi, iar aceștia se vor însănătoși”

Marcu 16,18

Doar că evangheliile au fost scrise și gândite într-o altă civilizație, în care ideea occidentală de religie nu exista. După secole de dresaj, mintea occidentalilor e într-o condiție foarte similară a celei de gâscă de care îmi povestea un prieten al meu animalist; trăind luni de zile într-un țarc de un metru pe doi, două gâște continuau să stea în aceeași suprafață chiar dacă erau lăsate libere. Mintea unui occidental religios simte o rezistență în fața altuia care spune că Ingerii și Divinitățile sunt termeni cu care în lumea antică erau indicate arii ale psihicului nestudiate încă de psihologia noastră. Religiosul nu realizează că ”credința fără cercetare” vorbește despre frică și rătăcire. Credinciosului i se pare normal și necesar a refuza orice violare a închisorii mentale prin cercetare.

Rămâne întrebarea principală de cercetare: ce este, ce face și cui se adresează religia. Răspunsul la întrebarea de cercetare voi încerca să-l dezvolt în rândurile care urmează;

Religia domină primul stadiu, cum spune Comte, stadiu unde oamenii sunt încă prada unei concepții, aș chema-o antropomorfice, care vede divinitatea ca o entitate similară omului, doar cu potențial imens, împinsă la gradul maxim. Pentru Herbert Spencer (1820 – 1903) religia este un fenomen care apare în societățile arhaice, pe care el le numește „societăți militare”, deoarece în ele domină un principiu ierarhic rigid, căruia religia îi oferă o bază a legitimității. În fapt, în cursul Profesorului Mihai Alexandrescu găsesc confirmată practica potrivit căreia, în antichitate, legitimarea urcării la tron era ecoul dreptului divin. Textul spune: „Acolo unde Darius al III-lea îi oferă lui Alexandru Cel Mare jumătate din imperiul Persian, acesta din urmă refuză, considerând că împăratul perșilor nu era în condiția de a negocia ceea ce lui Alexandru îi era cuvenit prin drept divin”. Mai departe, textul spune:(…) Înainte de cucerirea Palestinei, Sinaiului și Egiptului, Alexandru adoptase atitudinea unui semizeu. Succesiv, după consultarea unui oracol, ajuns la Oaza din Siwa, Alexandru a fost recunoscut drept un fiu al zeului Amon-Ra.

Venind mai aproape de zilele noastre, aflăm din istorie că odată cu instituirea Statului Ecleziastic, vine pus la punct ceea ce avea să devină materia de Drept Ecleziastic, unde practic încep să fie scuzate, legitimate, sutele de mii de victime făcute în numele religiei, a statului Pontif, în numele a ceea ce de fapt nu poate fi dovedit, explicat, demonstrat; victime ale unor idei, victime ale imaginației altora. Sute de ani de cruciade, mii de genii ale naturii umane arse pe rug, sute de ani de stagnare mintală, distrugere intelectuală programată, în numele unei false doctrine bazate pe traduceri superficiale ale unor documente scrise într-o limbă heroglifică, puțin cunoscută în realitate (aramaica). Sfântul Imperiu Roman, Războiul de Treizeci de Ani, Sfânta Alianță, Războiul din Crimeea etc, toate denominări aparținătoare trecutului, denominări care reamintesc incapacitatea omului de a-și respecta semenul, principiu de-altfel enunțat în așa-zisa Carte a Cărților (Vechiul Testament), unde principiul conform căruia „trebuie să-ți iubești fratele ca pe tine însuți” vine repetat în multe pasaje.

Procesul de evoluție al societății militare duce la societatea industrială, societate în care veghează un alt principiu, cel democratic, bazat pe capacitățile și prestările individuale, venind astfel mai puțin, dacă nu chiar se reduce la minim, cerințele și nevoile unor credințe și norme religioase, care să impună respectul autorității. Mulți studioși fac parte din acest curent interpretativ; lor le e comună ideea că religia e în mod substanțial destinată a fi substituită de către știință, ca criteriu fundamental al orientării acțiunilor societății umane.

Religia poate fi văzută și ca ideologie a claselor dominante. Acest curent interpretativ are originea în perioada iluministă; pentru aceștia, religia reprezintă un fenomen care obscură mințile și împiedică vederea luminii minții. Pentru Voltaire, pe de o parte, religia îi înșeală pe săraci, făcându-i să accepte supuși condiția lor de subordonare, dar îi înșeală și pe cei bogați, întrucât biserica îi stoarce de bani cu promisiunea iertării păcatelor.

Prin materialismul dialectic al lui Marx și al marxiștilor, în mod excepțional, această interpretare devine o formulare teoretică consistentă. Pentru Marx istoria reprezintă istoria luptei de clasă, iar religia, mutând în cealaltă lume momentul răscumpărării suferințelor pământești, obstacolează procesul prin care opreșii conștientizează raporturile sociale de dominație cărora ei le sunt victime. Religia devine, prin expresia figurativă a lui Marx „opiumul popoarelor”, o ideologie, o falsă conștiință care împiedică surprinderea naturii antagoniste iremediabile al raporturilor dintre clasele sociale, o superstructura ideologică a cărei funcție exclusivă ar fi aceea de a ascunde raporturile de dominație. În această perspectivă, procesul de secularizare nu ar fi altceva decât logorarea progresivă a acestei suprastructuri ideologice, imposibilitatea menținerii adevăratei naturi a opresiei pe o perioadă mai lungă. E dificil a se contesta că religiile (mai ales în forma instituționalizată a bisericilor) au fost, istoric vorbind, puternici aleați ai claselor dominante, (nu în ultimul rând al nazi-fascismului) și că nu au avut scopul de a garanta ordinea socială și stabilitatea raporturilor de putere și autoritate.

La un moment dat, religiei i se poate da și o interpretarea funcționalistică. Dacă pentru marxiști religia ar fi fost definitiv declinată odată depășit stadiul de dominiu și ajunsă o condiție de egalitate, ar fi avut mai puțin sens existența ei; pentru funcționaliști religia, chiar schimbându-și formele, desfășoară o funcție fundamentală în oricare tip de societate. Nu e posibil să ne gândim la o societate fără a avea ceva integrat, în care diferite părți ar fi ținute împreună de o credință comună, de o legătură care se înnoiește continuu, mai ales când sunt amenințate de conflicte interne sau externe. Religia, în anumite contexte, desfășoară această funcție fundamentală de integrare.

În societățile moderne religia apare în declin pentru că alte forme, tot de natură religioasă, au luat locul ei; astfel avem cultul patriei, sacralitatea instituțiilor, cu aparatul lor ritual și simbolic (drapelul, mormântul ostașului necunoscut, pantheonul fiilor iluștrii ai patriei care reprezintă geniul națiunii).

Dacă religia este o instituție universală a societăților umane, prezența ei trebuie să poată fi reîntâlnită în societățile mai simple. Cu asta aș dori să demonstrez modul în care în religie, membrii unei societăți ar dori să reprezinte, într-un plan transcedentar, legătura care îi unește, adică însăși societatea. Fiecare act al cultului, fiecare ceremonie rituală, devine astfel o ocazie pentru a sublinia și întări identitatea colectivă și sentimentul de apartenență, ceea ce Durkheim numește „solidaritate mecanică”. E adevărat că odată cu creșterea diviziunii muncii și cu interdipendența mai extinsă și mai profundă care a urmat între oameni și grupurile sociale, solidaritatea mecanică cedează pasul unei forme diverse de solidaritate (solidaritate organică); cu toate acestea, necesitatea integrării rămâne, și cu ea rămân forme simbolice de tip religios care garantează această integrare.

Nu în ultimul rând, religia apare în istorie drept un factor de schimbare. Această interpretare, am notat-o de mai multe ori, provine de la Max Weber. Față de Marx și de Durkheim, Weber nu vede religia ca un fenomen dependent exclusiv de raporturile de dominiu (Marx), sau de exigențe de integrare al societății (Durkheim), ci ca un fenomen dotat de o autonomie specifică proprie. Nu se poate nega faptul că multe religii au constituit un factor de conservare al ordinii sociale existente, doar că acest lucru nu e valabil pentru toate religiile și pentru toate fazele lor de dezvoltare istorică. În mod particular, religiile profetice (ebraismul antic, creștinismul și islamismul originilor, calvinismul) s-au dezvoltat într-o mare tensiune cu lumea circumstantă, fiind astfel unul dintre factorii de ruptură al tradiției și de schimbare socială; de ele s-au făcut purtători grupuri și clase emergente care au trebuit să lupte pentru afirmarea proprie. În acest sens, ideile religioase pe care Weber câteodată le desemnează cu termenul de „interese ideale” (în contrapoziție cu „interesele materiale”) au fost din punct de vedere istoric, puteri revoluționare, capabile de a induce profunde transformări în ordinea socială și culturală.

O ultimă observație pe care aș dori să o împărtăsesc e legată de așa-zisa concepție fenomenologică a religiei, unde elementul constitutiv și universal al religiei e experiența sacrului. Ea pune accentul pe relația dintre subiectul credent și obiectul venerației care se colocă pe un plan trsanscedental față de realitatea terestră.

Experiența religioasă este definită de trăsături diferite. În primul rând, așa cum scrie R. Otto în 1917, tipic fiecărei experiențe religioase este „sentimentul de a fi o creatură, sentimentul creaturii care se afundă în propria nulitate, care dispare în fața a ceea ce depășește oricare creatură”. De exemplu, când Avram (Geneza, 18,27) are curajul de a vorbi cu D-zeu, zice: am îndrăznit să vorbesc cu tine, eu care nu sunt decât praf și cenușă”.

O ulterioară trăsătură e experiența cu misterul: sacrul (incluse locurile și obiectele de cult) e încercuit de o aură de mister și inaccesibilitate care produce o profundă emoție în care se combină reverența cu grija, frica cu atracția (Igor Sibaldi). În fiecare experiență religioasă, chiar și în formele cele mai intelectualizate, e permanent prezentă o componentă emoțională prin care individului i se permite să-și depășească limitele pentru a se apropia de comuniunea cu ceea ce se află pe un plan radical diferit față de cel al realității terestre.

De unde până unde atunci, toate aceste neajunsuri pe care, se pare, religia le propagă în societatea noastră actuală? Nimic mai simplu; toate aceste neajunsuri derivă din uzul pe care natura umană îl scoate în evidență ori de câte ori are tendința sau posibilitatea de a-și demonstra puterea prin conflict. Și cu cât genul uman va fi mai expus, mai slab, mai lipsit de valori, cu atât mai evident se va demonstra consecințele principiului: „cea mai bună apărare e atacul”. Pentru a explica acest lucru, am nevoie să fac un pas în spate și să explic conceptul de putere…

Puterea reprezintă un anumit fel de energie de care un actor dispune în condiționarea acțiunii altuia. Este vorba despre un fenomen al relației; vorbim despre o putere asupra altuia (în momentul în care, și doar dacă…) suntem legați printr-o relație a sferei comportamentale, mai mult sau mai puțin extinse, în anumite situații particulare.

Nu există un acord general asupra conceptului de putere; cea mai cunoscută definiție este aceea a lui Weber, potrivit căruia puterea reprezintă posibilitatea de a găsi supunere în fața unui comandament, ordin, porunci, cu un conținut determinat. În fapt, religia occidentală se bazează pe ideologia celor„zece porunci”.

Oricât de ciudat ar suna sau chiar paradoxal, fiecărui raport de putere îi corespunde un interes către supunere din partea actorului mai slab, dacă nu pentru altceva, atunci pentru faptul că, ar fi prea periculos, sau prea scump (din punct de vedere al pierderii de energie) să se comporte altfel. Un tip de putere particular e acela pe care Weber îl numește Putere Legitimă, sau Autoritate. Autoritatea se referă la relațiile în care sunt prevăzute simultan drepturile de a da ordine și obligațiile de supunere, ambele acțiuni considerate legitime de părțile implicate. Astăzi asistăm impotenți (nici nu ne mai scandalizăm) la acompanierea publică a autorității politice de către „autoritatea spirituală” a formei ecleziastice. Astfel, legitimarea puterii e un mod de a orienta energia pentru nevoile funcționării societății, în funcție de interesele pe care aceasta le are. Pornind de la faptul că relațiile de autoritate sunt prevăzute formal în toate grupurile primare, cum ar fi cele ale familiei, unde părinții își exercită autoritatea asupra fiilor în mod difuz (în toate ramurile), coerent cu rolul pe care îl au (adică difuz), autoritatea ecleziastică împrumută cu succes termenii „tată, fiu, maică, soră” întinzându-se astfel înspre aspectele vieții private ale oamenilor. Astfel, începem să nu mai vorbim despre autoritate ci doar despre putere.

Acolo unde acești subiecții sau actorii încearcă să schimbe aceste criterii de legitimare, energia care se eliberează crează conflicte.

Oricât ar fi prevăzute reguli precise și punctuale, nu e niciodată posibilă o relație regulată și controlată în termeni de autoritate” (Crozier și Friedberg 1977). De aici derivă o importantă consecință; oricare regulă de autoritate lasă margini de incertitudine, iar conflictul privește acțiuni orientate cu intenția de afirmare a propriei voințe împotriva voinței și rezistenței altora. În ceea ce privește grupurile, în mod particular, nu doar conflictul în interiorul acestora e normal, dar și un anumit grad de conflict intern sau cu alte grupuri, poate fi considerat esențial pentru a justifica formarea sau persistența lor.

Între clasici, Simmel a fost unul dintre cei care au dezvoltat acest aspect al interacțiunii sociale, succesiv reformulat de Lewis A. Coser, sociolog american contemporan.

Conflictul contribuie la stabilirea și menținerea marginilor grupului. Prin conflict, componenții unui grup primesc sau păstrează în mod simplu conștiința identității și a particularității propri, în timp ce, acolo unde conflictul nu există, s-ar putea ca acest lucru să nu se verifice sau să verifice în mod aparent slab. Pe lângă cele religioase, exemple ale marginilor menținute în situații de conflict se pot observa și între relațiile dintre grupurile etnice, politice, cele ale unor școli științifice, între grupuri formate în baza unei apartenențe de clasă, ceea ce Marx numește „clasă pentru sine”. Parafrazând acest concept, avem „religie pentru sine”, fiecare susține că adevărul e adevăr doar în viziunea religioasă proprie, aparținătoare grupului din care face parte.

În mod normal, conflictele cu alte grupuri măresc coeziunea internă a unui grup. Când inamicul e la porți, istoria ne invață, se uită discuțiile interne, și chemarea la luptă induce spirit de colaborare și sacrificiu în numele grupului. Un grup care este în luptă continuă cu alții, trebuie să controleze cu atenție comportamentul membrilor săi, motiv pentru care tinde să devină intolerabil în interiorul său, pentru că nu poate suporta deviațiile unității de grup. Ceea ce poate duce ca el (grupul) să-și asume controlul multor roluri ale persoanelor care fac parte, devenind astfel unul de tip totalitar. Această proprietate e valabilă și în religie, unde, pentru a obține coeziune, inamicul se inventează. Este cazul „capului ispășitor”, care se poate găsi într-un grup de prieteni la fel ca în alte forme de organizări, în interiorul sau exteriorul grupului. Ex-Iugoslavia ne învață că minoranțele etnice și religioase au fost capul ispășitor în societatea care îi ospitau, subind represiuni feroce. Idem, Israel contro Palestina.

 

 

Bibliografia:

Arthur Schopenhauer – Il mondo come volontà e rappresentazione. Isbn 88-452-5710-X, l’edizione Bompiani Il Pensiero Occidentale settembre 2006, ©2006 R.C.S. Libri S.pA, Milano

A.Bagnasco, M.Barbagli, A.Cavalli – Corso di sociologia, Isbn 88-15-05791-9, Copyright ©1997 by Società editrice Il Mulino, Bologna

Igor Sibaldi – Le prigioni collettive